The world seen from the top

I love podcasts. And this one gives some perspective to our world. As seen by Angela Merkel interviewed by Lionel Barber from the Financial Times. From minute 4.17 to the end. Inspiring and sad. It’s about one of the most important leaders in the world – who happens to be a woman – who will retire from her top leadership position in 2021 and is asked to make sense of the world as she has seen it from the top. And it is also about the journalist who interviewed her, a leader in his own right, the former editor of the Financial Times, Lionel Barber who steps down himself from the position he held for 14 years as editor of the FT.

In the podcast Lionel Barber shares the highlights from his exclusive interview with German chancellor Angela Merkel. The world is very different from 15 years ago when Angela Merkel had been elected chancellor. The rise of nationalism has become an existential issue for Germany today. Still Angela Merkel continues to defend the benefits of the single market and of multilateralism. By defending Western values, she is projecting a Germany more engaged and active than ever. She sees the 27 member states of the EU as the anchor of her country’s foreign policy. The EU is both the main market for German goods and a global standard setter. Merkel considers the EU should be an alternative to the US and China and not in conflict with them. She also considers that data is going to be very important, but should not belong to the companies and governments, but should be owned by the people.

I find it inspiring that a leader like Angela Merkel seems to prefer alternatives to confrontations. Maybe the world is eventually going to listen and become somehow better. I also find the interview sad as all endings have a degree of sadness around them. In their two very different situations, the chancellor and the journalist have been at the top of their organizations and now they discuss their understandings of the changes in the world.

On his final day in the job, Lionel Barber talks about the major trends that affected the world during his tenure at FT: the global financial crisis followed by the political responses, the rise of the East, especially of China and India, and the tech revolution especially the power of the smart phones. I find it inspiring and optimistic that a person like Barber thinks that human judgement should never be replaced by AI. And the whole range of subjects he discusses with Miranda Green are exciting and worth listening to, mainly the references to his interviews with Vladimir Putin, Donald Trump and other world leaders as well as the values of the FT. Inspiring and sometimes sad, clearly challenging – very much like the world we live in. What I found wise is the appeal to understanding and taking account of what is happening. Not to condone things, but to try to offer solutions.

Leading creatively

This January, Brian Kavanaugh was our guest speaker for the creative thinking and leadership courses. Brian has a Fulbright Scholarship with a focus in Art Education. He shared with my master students his research interests – arts pedagogy specific to adults with disabilities, primarily autism disorders. He talked about how he developed practices and principles to facilitate expressive and creative practices in adults with disabilities. He also talked about his collaboration with Romanian institutions and organizations.

Some of the things that I personally found relevant for our leadership course and discussions were the following:

• In his projects Brian was constantly trying to set up a supportive environment for the people he worked with rather than goals that they might not understand and, therefore, pursue. And I’m thinking of the many instances in our organizations in which we often do not understand what is requested of us while the organizational environment is extremely competitive. How does that reflect upon our performance?
• Screwing up is important for the overall success. You cannot make progress unless you fail, you are not punished, you learn your lessons and you are encouraged to go on. This happened in Brian’s examples of two of the people he had worked with over the years and managed to develop in them a sense of discovering their own meanings of life and their places in this world. Particularly in the case of RN.
• A possible leadership model in contexts which are more volatile and ambiguous than the usual organizational contexts:
  • identifying goals,
  • providing a supportive context,
  • facilitating motivation,
  • measuring success.

RN won a first prize at a local exhibition

RN working on his art project

RN art work

 

We asked a lot of questions, discussed the different social backgrounds in the US and Romania, looked at creative practices at social and organizational levels, discussed entrepreneurship in arts and business, looked at the business model supporting such projects and at the influence of economics in general. We agreed that Romania is a place where creativity has a large space to develop at institutional and organizational levels, even though Romanians are quite creative as individuals.

During the leadership course students asked questions and discussed about the attitudes Americans have towards autism and general disabilities, compared them with Romania and Romanians, agreed that things are different in different places, even in the US which is such a large and diverse country and society. We had some intense discussions about social and individual responsibility in today’s societies, about living comfortably or living responsibly and connected to the needs of the others as well, about making sense of our lives and defining our humanity in the age of increased technological innovations – all important leadership issues in today’s world.

Thank you, Brian, for a great creative and learning experience.

 

Înainte de Crăciun – Pre-Christmas

Ce este o echipă? Pentru mine, acum, este ca un concert și sper, în timp, să se transforme într-o simfonie. Așa m-am simțit aseară în echipa INACO – ca într-un concert de Crăciun. De ce? Pentru că suntem o echipă de profesioniști minunați, conduși cu entuziasm și pasiune de dirijoarea noastră Andreea Paul, care selectează constant partituri noi și provocatoare, dificil de interpretat adesea, dar cu un succes garantat la publicul larg al societății românești prin temele acut importante pentru noi toți. În diversele noastre proiecte avem roluri clare,  învățăm lucruri noi pe care le punem în practică, pentru că practica socială este cea pe care vrem s-o schimbăm în mai bine. Avem relații între noi de o calitate deosebită pentru că ne conduc nu orgoliile personale, o da, avem destule mulțumim, cât scopurile mai ample pentru care ne-am reunit și la care fiecare, în felul nostru, vrem să contribuim. Și când am interpretat ultimele note ale unei partituri de proiect care ne-a “întins și antrenat” competențele, performanțele și ne-a făcut mai buni ca oameni, sărbătorim succesul ca echipă, împreună cu dirijoarea noastră. Crăciun binecuvântat și An Nou Fericit!

What is a team? For me, now, a team is as a concert which I hope is going to change into a symphony. That’s how I felt last night in the INACO team – as in a Christmas concert. Why? Because we are an amazing team of professionals, led enthusiastically and passionately by our conductor Andreea Paul, who constantly selects new and challenging parts, often difficult to interpret, but with guaranteed success for the general public of the Romanian society through their crucially important themes for all of us. In our various projects we have clear roles, we research and learn new things and also implement them, because it is social practice that we care for and want to change for the better. We have great relationships because we are not driven by our personal pride or rather arrogance, oh yes, we have enough of that, thank you, but we have greater goals to care for and to contribute to. And when we have interpreted the final notes of a project sheet that has “stretched and trained” our competences, our performances and changed us into better people, we celebrate our success as a team, together with our conductor. Merry Christmas and A Happy New Year!

Blockchain – de ce și pentru cine?

Vorbim tot mai mult despre blockchain. Cu ceva timp în urmă am și scris ceva despre ceea ce se numește tehnologia încrederii. Într-o lume tot mai plină de falsuri și manipulare blockchainul promite siguranță.

Numai pentru cei care înțeleg despre ce este vorba, cu alte cuvinte sunt educați. Mai multe detalii aici.

Dezbatere organizată de ASE, CCREI, Modex și INACO, 13 noiembrie 2019, Aula ASE.

Microsoft Tech Day

Ca membră INACO primesc adesea invitații la diverse evenimente extrem de importante, iar alegerea participării devine din ce în ce mai dificilă. Când Andreea Paul, președinta INACO, ne-a transmis invitația de a participa la Microsoft Tech Day am acceptat după ce am consultat programul evenimentului. Era clar un eveniment important pentru oricine se ocupă de comunicarea profesională în lumea de azi și, mai ales, pentru cei care suntem implicați în proiecte ca Ghidul meseriilor viitorului  sau Smart lab.

Prin urmare, după ce am urmat pașii din scrisoarea de invitație scrisă frumos în limba română și având toate datele necesare pentru a face accesul cât mai simplu și mai prietenos, iată-mă dis de dimineață (ei, adică pe la ora 8) azi 24 octombrie 2019, în drum spre a treia ediție a Microsoft Tech Day, la Palatul Parlamentului, Sala Al.I. Cuza.

Ce este Microsoft Tech Day? După denumire este clar un eveniment pentru industria hi-tech care reunește anual lideri semnificativi care pun în discuție tendințele definitorii ale lumii de azi: inovația tehnologică și transformarea digitală. În România evenimentul este la a treia ediție, dar în alte părți ale lumii el poate avea o tradiție mai îndelungată. De exemplu, în Suedia au avut loc deja 10 ediții. Ce se-ntâmplă la un astfel de eveniment? Și chiar este un eveniment dacă luăm în considerare numărul de participanți: peste 700 la București azi sau 2073 de participanți anul trecut în Suedia la 105 sesiuni, cu 39 de expozanți și 103 vorbitori.

Atracția evenimentului de azi a fost Brad Smith, Președintele Microsoft, aflat pentru prima dată în România dar pregătit cu exemple locale elocvente și relevante înglobate într-o prezentare care a ridicat multiple întrebări semnificative. Brad Smith a fost prezentat publicului de Violeta Luca, General Manager, Microsoft România. Luca a vorbit ea însăși frumos, poate prea vizibil dependentă de prompterul din față, dar fluent și convingător. După ce a început prin a ne saluta în română, a trecut la engleză subliniind misiunea Microsoft România de a produce valoare prin augmentarea capabilităților umane.  Și a reușit să facă o frumoasă comparație între tehnologie și vioară, instrument la care a cântat, pentru a sublinia că nici un instrument, nici o tehnologie nu sunt în sine nici bune, nici rele decât în măsura în care utilizatorul le folosește într-un anumit mod și pentru un anumit scop.

Brad Smith ne-a prezentat problematica globală a industriei de tehnologie și ne-a atras atenția că suntem într-un punct critic al evoluției tehnologice, în care  întrebarea esențială este nu ce poate face tehnologia, întrebarea corectă este ce ar trebui să facă. O discuție deosebit de importantă pentru că prin ea putem evalua cum se va dezvolta societatea în viitor. Cu alte cuvinte, Brad Smith ne atrage atenția asupra moralității necesare organizațiilor, asupra faptului că pe lângă viziune, strategie și execuție, organizațiile de azi au nevoie de curaj, imaginație și dorința de a se dezvolta spre un bine mai larg decât al propriilor investitori. Și, în treacăt și fără să insiste, ne prezintă cartea proaspăt lansată luna trecută: “Tools and Weapons: The Promise and the Peril of the Digital Age” scrisă împreună cu Carol Ann Browne.

Sesiunea plenară a fost închisă de Daniel Rusen, Director de Marketing și Operațiuni al Microsoft România. O prezentare interesantă, evident mult mai tehnică, în jurul platformei Azure și a tehnologiei Cloud, dar nu numai, care n-a ocolit nici ea problemele fundamentale ale democratizării inteligenței artificiale și a provocărilor pe care le avem de rezolvat în viitor.

O zi deosebit de utilă, în care am învățat mult.

Eu și brandul meu

Acum câțiva ani am fost rugată să scriu câteva rânduri despre brandingul personal. Într-un stil informal, adică ne-academic, dar interesant și atractiv, și evident… pro bono! Adică mai clar pe gratis. Poți să reziști unor foști studenți? Poți desigur, dar … nu-ți poți ieși din rolul de dascăl niciodată așa că am scris ceva ce s-a numit „Eu SRL sau Brandul personal” text care a apărut într-o publicație print, curățică, dar total invizibilă!

De ce am scris articolașul acela? Pentru că atunci, ca și acum de altfel, una din problemele majore pe care le văd la profesioniștii de azi este că se află sub tensiunea reală dintre a se dedica domeniului lor și aceea de a se promova. Adică tensiunea dintre succesul în carieră, în organizația în care lucrează sau în afacerea proprie și nevoia de promovare, cel mai adesea, în lipsa unui buget. Și dacă există buget lucrurile pot fi complicate, dar în lipsa lui ele pot deveni dramatice! De ce? Pentru că indiferent de produsul sau serviciul pe care-l avem, dacă nu putem să ne anunțăm clienții că avem ce-și doresc, ei bine … nu avem nici o afacere!

Exemple de produse care au eșuat din lipsă de promovare sau erori de marketing sunt suficiente.  Joan Schneider și Julie Hall, într-un articol din Harvard Business Review, spun că 80% din toate produsele noi eșuează din lipsa promovării și din cauza concentrării exclusive pe design și producție.

Adică vorbesc despre aceeași tensiune dintre concentrarea pe produs/serviciu/ și marketing prin multiplele canale care ne stau la îndemână. În privința angajatului sau întreprinzătorului, a liber profesionistului vorbim de stabilirea și creșterea brandului personal, care poate fi numit în diverse moduri – autoritate, faimă, renume, popularitate, reputație, celebritate, imagine, valoare de piață, etc. etc.

În lumea de azi toți suntem răspunzători de brandul nostru personal. Este afacerea noastră. Dar, de fapt, despre ce vorbim? Ce este concret brandul personal sau procesul de branding personal? În primul rând și foarte important este un proces, adică ceva în desfășurare, nu ceva dat, finit! Este ceva ce poate fi crescut sau, dimpotrivă, poate fi alterat și chiar pierdut.

Lumea în care trăim s-a schimbat enorm. Majoritatea dintre noi suntem parte a diverse rețele și platforme sociale prin care ne informăm și ne proiectăm și ne promovăm imaginea personală și profesională, adesea între ele neexistând linii clare de demarcație. Nu ne mai putem permite să spunem, precum Maria Stuart, regina tragică a Scoției, “Sunt mai bună decât reputația mea” (Schiller, Maria Stuart, act. III, scena 4). De ce? Pentru că lumea, în general, știe sau poate afla ușor cum suntem în realitate. Există probabil multe șanse ca cineva să fi scris ceva pe internet despre fiecare din noi. Și cum șansele ca lucrurile negative să fie mai vizibile decât cele pozitive, este bine să fim așa cum ne dorim să fim în realitate – buni, de încredere, și cu o dorință clară și consecventă de a deveni și mai buni.

Reputația devine atât de importantă și din cauză că pe ea se bazează încrederea. Și specialiștii ne spun că încrederea devine moneda de schimb a viitorului. Afacerile din economia colaborativă (sharing economy) nu se pot imagina fără încredere, cinste, bună-credință.

Prin urmare, specialiștii / consultanții / antrenorii / formatorii, ne spun că brandul personal este procesul de formare al unei “mărci” în jurul numelui sau carierei tale. Această marcă ne reprezintă, o folosim – conștient sau nu – pentru a ne exprima. Dacă doriți o discuție despre diferența dintre marcă și brand găsiți aici.    Dacă este un proces conștientizat, așa cum ar trebui, ne vom folosi brandul personal  pentru a ne comunica abilitățile, performanțele/eșecurile (da și eșecurile – din ele se-nvață), personalitatea, valorile către diversele noastre tipuri de public țintă cu scopul de a ne dezvolta, a ne crește rețeaua proprie, a ne construi și gestiona reputația. Adică facem managementul reputației proprii. Într-o lume globalizată este greu să ieșim în evidență într-un mod pozitiv care să atragă atenția spre noi. Adică este dificil să (ne) găsim acel ceva care ne diferențiază de ceilalți. Și să nu uităm că ceilalți sunt mulți – competiția este acerbă. În orice domeniu.

Toți avem competențe și abilități “tari” adică diplome, certificate, cursuri diferite, știm proceduri și tehnici de ultimă oră. Aici sunt puține șanse să ne diferențiem în mod real. Dar, caracter avem? Caracter?!? N-am auzit prea des cuvântul ăsta. Și nici nu este de mirare pentru că înseamnă o personalitate fermă, cu trăsături morale puternice, caracterizate prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Adică oarecum diferit de ce se caută azi – flexibilitate, dinamism, adaptabilitate!!! Sau poate s-a schimbat doar  … conceptul. Poate ne referim la inteligență emoțională, asta da am! Sunt dinamică, atentă la nevoile clienților, îmi îndeplinesc constant obiectivele, comunic eficient, îmi place să fiu în comunitate, rezolv rapid orice probleme, fac lucruri în folosul comunității, prin urmare … Da, am caracter.

Politica – peste tot la fel // Politics – here and there, everywhere (IV)

Am promis că în următoarea poveste voi încerca să sintetizez câteva lecții.

Iată-le!

Scurte – evident. Și, da foarte subiective.

Se referă, printre altele, la rolul universităților de prestigiu într-o societate.

Vă amintesc că am plecat de la articolul “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, publicat inițial pe 21 iulie 2019 și republicat pe 18 septembrie 2019. Versiunea originală este aici.

Lecții sau învățăminte

1. Cum uitându-ne la aceeași realitate, Oxford-ul de azi, vedem lucruri diferite pentru că nu avem termen de comparație și nici componenta culturală pe care le au britanicii. Pentru noi cei care nu suntem în prima ligă a universităților internaționale (nici a doua, dar deh!) Oxfordul este un ideal care ni se servește ca exemplu de cum ar trebui noi, în învățământul superior din România, să fim! Pentru ei, pentru britanici, Oxford-ul este o poveste de succes a unui proces de internaționalizare puternic sprijinit politic și financiar de guvern. În octombrie 1988, când Kuper a ajuns acolo ca student, Oxford-ul era încă o “universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool” zice el în articol. Cu alte cuvinte, mai din perspectiva noastră de astăzi, era o universitate foarte provincială, neprofesionistă, în care hărțuirea sexuală și folosirea liberală a alcoolului erau la ordinea zilei. O privire lucidă, deși mai târzie, în viața socială a Oxford-ului, așa cum nu ne-o arată Times Higher Education, de exemplu, ne-o oferă serialul Inspectorul Morse.

2. Universitățile îți dau cunoștințe prețioase, dar nu ca plural al cuvântului cunoaștere, în sensul de totalitate a noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare, ci, în primul rând, ca rețea de persoane pe care vorbitorul le cunoaște. Ceea ce anglo-saxonii denumesc „old-boys network”. Concept valabil peste tot în lume, dar înțeles și, mai ales, evaluat în mod diferit. În funcție de cine face evaluarea. În România de azi vorbim de corupție și alte asemenea; în România pre-decembristă vorbeam de PCR (pile, relații, cunoștințe). Alții spun valorificarea (sau în jargonul timpului valorizarea) rețelei tale de oameni pe care i-ai cunoscut în diversele etape ale vieții și ai păstrat legătura cu ei.

3. Cele mai importante lucruri pe care le poți învăța la o universitate sunt:

• un mod de vorbire specific clasei superioare (accentul e încă foarte important pentru britanici),
• abilități oratorice (adică să vorbești în public și nu să cunoști teoria care stă în spatele oratoriei) și
• capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

Și articolul nostru spune ceva fără sens pentru cititorul român nefamiliarizat cu limba engleză: „Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenți să o localizeze măcar.” În română noi vorbim despre treptele scării sociale spre vârful piramidei, spre succes. Englezii vorbesc despre „climbing the greasy pole” (a urca pe stâlpul unsuros). Indiferent de metaforă rămâne adevărul că trebuie să știi cum să te pregătești pentru succes. Să ai o strategie. Să-ți folosești resursele. Cum spunea Tom Peters, unul din autorii mei preferați, să ai rolodex-ul  plin de contacte la care să poți apela oricând.

4. Diferențele de clasă socială sunt deosebit de relevante în orice societate. Iar universitățile reflectă clar aceste diferențe. Lucru pe care noi l-am cam uitat vrăjiți de atracția a ceea ce ne imaginam cei mai mulți dintre noi a fi o societate avansată, democratică și … contextualizați în funcție de preferințele personale. Kuper, el însuși din clasa mijlocie, deci fără șanse reale de a se întâlni cu cei din clasele de sus, da e vorba de clase sociale, își amintește că cei mai mulți dintre studenții obișnuiți, fără o apartenență de clasă remarcabilă, ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

Mai pot extrage învățăminte, dar la ce-ar folosi? Sau cui?

Mai ales azi. Oamenii sunt foarte competitivi ca specie și, sub diversele lor straturi de cultură, extrem de cruzi. Oricât de mult ar nega asta și ar visa la egalitarism, sunt profund doritori de egalitate doar cu cei de deasupra lor! Pentru cei care înțeleg referința: Noi vrem egalitate, … dar nu pentru căței!  

Iar cei care sunt în poziții de vârf, liderii noștri (sau ai altora – diferențele nu sunt esențiale din acest punct de vedere) ei au propria agendă care poate fi extrem de diferită de cea oficială care este, în mod firesc, acordată la ceea ce-și dorește electoratul să audă!

Politics – here and there, everywhere // Politica – peste tot la fel (III)

În sfârșit ultima poveste din lungul, dar fascinantul, articol al lui Simon Kuper din Financial Times. Următoarea poveste va încerca să sintetizeze lecțiile pe care această fascinantă călătorie culturală prin devenirea politică a Marii Britanii și a universităților ei de elită o au asupra celor care privesc din afară spectacolul imaginându-și că lucrând mai mult, învățând după alte modele decât cele care-ți sunt la îndemână, poți ajunge la succes. Pe curând.

 

“… Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenții să o localizeze măcar. Cei mai mulți dintre ei ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

În schimb, cei mai mulți artizani ai Brexit-ului studiaseră materii orientate către trecut: studii clasice în cazul lui Johnson, istorie în cele ale lui Rees-Mogg și Hannan, iar Gove a studiat literatura engleză (prin care se înțelegea în cea mai mare parte canonul). Erau nostalgici. De aici și hagiografia lui Churchill făcută de Johnson și elogia The Victorians („Victorienii”) a lui Rees-Mogg, care a stârnit multă batjocură, în timp ce Gove, în calitatea sa de secretar de stat în educație, s-a străduit să îi oblige pe elevi să învețe literatura de secol XIX și „povestea insulară” a Angliei. […]

După ce artizanii Brexit-ului din Oxford au câștigat dezbaterea, Cameron și-a dat demisia, iar ei au trecut la un alt format familiar: alegerile interne pentru conducere. După cum a remarcat un fost președinte al Uniunii, lupta care a urmat poate fi descrisă în întregime în argoul Uniunii: „Boris l-a înjunghiat pe Dave. Michael l-a înjunghiat pe Boris. Theresa și Michael i-au furat felia lui Boris. Boris și-a tăiat singur craca de sub picioare.” […]

May a devenit premier și i-a însărcinat pe susținătorii Brexit-ului cu realizarea lui. Pentru asta le-a dat posturile-cheie din guvern. Dar ei erau experți în dezbateri, nu în politică. Nu puteau să învingă pretențiile Bruxelles-ului prin dezbateri, deoarece negociatorii Uniunii Europene respectau regulile. Atât de nepregătiți au fost susținătorii Brexit-ului, încât în decembrie 2017 au acceptat principiul unui plan „backstop” pentru a menține o graniță deschisă cu Irlanda, ca apoi să petreacă următoarele 18 luni luptând împotriva lui. […]

În lumea mică și insulară a elitei britanice, se întâmplă adesea ca o clică să aibă o influență extrem de mare. O paralelă interesantă poate fi observată între conservatorii din Oxford din anii 1980 și spionii din Cambridge din anii 1930. Șarmanți, cu părul blond și ciufuliți, amatori de plăceri și absolvenți ai Colegiului Eton, Guy Burgess, Kim Philby, Donald Maclean, Anthony Blunt și John Cairncross au ieșit și ei la suprafață din mediul intim al unei rețele de școli publice exclusiv pentru băieți. Patru dintre ei au studiat la Trinity College, iar Maclean vizavi, la Trinity Hall. Suficient de încrezători că pot să formuleze o viziune revoluționară asupra lumii, în ciuda faptului că erau prost informați, s-au alăturat unei cauze utopice: comunismul sovietic. Acesta le promitea un paradis îndepărtat în care nu s-au așteptat niciodată să trăiască propriu-zis. Dar era extrem de distractiv să  lupte pentru el. […]

Există un element comun între aceștia și Brexit-ul conservator. Caroline Lucas, parlamentară din grupul Verzilor, l-a criticat pe Rees-Mogg anul trecut: „Acesta nu este un joc de salon sau o societate de dezbatere. Aceștia sunt oameni reali, cu vieți reale”. Ei bine, e dreptul ei să creadă asta. […]

Cei Cinci din Cambridge au primit poziții importante, deoarece aveau CV-uri de elită și lăsau impresia gentleman-ului britanic arhetipal (în special prin excentricitatea de care dădeau dovadă în ceea ce privește tunsorile, băuturile și hainele). Și-au urmărit utopia preț de decenii, ignorând toate dovezile care o contraziceau și privind de sus restul societății pentru gândirea lor lipsită de imaginație. Când spionii au fost în sfârșit descoperiți, încrederea britanicilor în clasa lor politică a suferit o lovitură durabilă. […]

Cu siguranță că o comparație între grupurile din Cambridge și din Oxford nu este complet corectă: deși ambele au trădat interesele britanice în favoarea Moscovei, artizanii Brexit-ului nu au avut această intenție. […]

Hoinărind prin vechea mea facultate, mă minunam de numele chineze și germane de la capătul scărilor. Acum sunt mult mai mulți candidați, profesorii alcoolici și leneși sunt pe cale de dispariție și zero ore pe săptămână, adică absenteismul total, nu mai este tolerat. […]

Dar Uniunea, tutorialele săptămânale şi, în consecință, rolul exagerat al retoricii supravieţuiesc. Are loc vreo introspecţie la universitate după triumful artizanilor Brexitului din Oxford? „Cred că ar trebui să aibă loc”, răspunde Garton Ash. El absolvă de vină sistemul de tutoriale: „Nu mi se pare că o oră pe săptămână în care ești interogat de un expert în domeniu ar duce la volubilitate.” […]

Dar adaugă în continuare: „Școlile publice și cultura din jurul lor asigură o pregătire superficială în capacitatea de exprimare: scrierea de eseuri, vorbitul în public, capacitatea de a te descurca. Uniunea din Oxford întărește aceste abilități, chiar și printre cei care nu au fost la o școală publică. Comparați asta cu elita  germană. Pentru mine, Gove este exemplul perfect”. Garton Ash spune că Oxford, ca instuție academică, nu mai încurajează acest stil. […]

Kalypso Nicolaïdis, profesor de relații internaționale, spune: „Dacă un student este în stare să redacteze două eseuri bine elaborate pe săptămână, cu argumente bine structurate, atunci poate să se descurce fără să știe prea mult din conținutul materiilor. S-ar putea să sune superficial, dar comunicarea este utilă în viață. Uneori ai nevoie să convingi oamenii succint, în special dacă te înscrii în politică.” […]

Deplâng ce fac contemporanii mei cu Marea Britanie. Dar, având în vedere că și eu am învățat la Oxford cum să scriu și să vorbesc suficient pentru a-mi câștiga existența fără prea multe cunoștințe, nu mă pot plânge.”  (traducere de A. Călinoaia)

 

Politica – peste tot la fel (II)

Continuarea poveștii de ieri despre cum o universitate “foarte britanică şi relativ plină de amatori, asediată de diletantism, abuz sexual şi alcool” a dat Marii Britanii în perioada de după al doilea război mondial 11 (unsprezece) primi miniștri din totalul de 15 câți a avut guvernul britanic în această perioadă. Și pentru cei cărora le plac curiozitățile: trei premieri britanici nu au avut studii universitare (Winston Churchill, James Callaghan și John Major), iar Gordon Brown a studiat la Edinburgh.

Continuarea și finalul … în povestea următoare.

 

“Perioada petrecută de Johnson la Oxford este menţionată acum mai ales cu referire la faptul că era membru al beţivului, elegantului şi uneori distructivului Club Bullingdon, dar, de fapt, el a fost mereu mânat de o ambiţie precisă. Ajungând la Oxford din Eton în 1983, avea trei scopuri, după cum scrie Sonia Purnell în Just Boris („Pur şi simplu Boris”): să termine magna cum laude, să îşi găsească o soţie şi să devină preşedintele Uniunii. Acea poziție a fost „primul pas către postul de premier”, a spus politicianul conservator Michael Heseltine în anii 1980. La cina purtătorilor de cuvânt, un preşedinte de 20 de ani stătea aşezat lângă miniştri în funcţie şi alte conexiuni utile.

Majoritatea studenţilor ajungeau la Oxford abia ştiind de existenţa Uniunii, dar Johnson era cel mai bine informat din grupa sa: condusese societatea de dezbateri a lui Eton, iar tatăl lui, Stanley, venise la Oxford în 1959 cu intenţia de a deveni preşedintele Uniunii. Stanley eşuase, dar Boris era o vedetă. Simon Veksner, care îl urmărise pe Johnson de la casa lor din Eton până la Uniune, îmi spune: „Până şi atunci, carisma lui Johnson era incomensurabilă, complet ieșită din grafice: era atât de amuzant, de cald, de şarmant, de autocritic. Așa e când intri într-un rol comic, bazat pe The Beano și PG Wodehuse. Funcționează, și apoi asta ești.”

Johnson venea echipat şi cu reţeaua intimă de conexiuni pe care o oferă internatele tipice clasei superioare. Copiii de rând îşi petrec opt ore din zi cu colegii lor, dar cei din internate locuiesc împreună şi sunt legați de familie şi de clasă de generații întregi. Johnson a ajuns astfel la Oxford cunoscând zeci de oameni, în timp ce alţi elevi de la şcolile de stat nu cunoşteau absolut pe nimeni.

Johnson nu a permis domeniului său de studiu, studii clasice, să îi stea în calea ambiţiilor legate de Uniune. În anii 1980, învăţatul la Oxford era aproape opţional. Sarcinile studenţilor la arte erau de obicei reprezentate de un eseu pe săptămână, de obicei scris în panică peste noapte, apoi citit cu voce tare în faţa unui profesor. Când mi-am recitit vechile eseuri în timp ce repetam pentru examenul de licenţă, mi s-au părut atât de jalnice încât îmi venea să le scriu profesorilor ca să îmi cer scuze.

Un lucru pe care îl învăţai la Oxford (chiar dacă nu făceai parte din Uniune) era cum să vorbeşti fără să ştii mare lucru. Studenţii nepregătiţi îşi petreceau mare parte din tutoriale bătând câmpii legat de problemele eseurilor lor. Cherwell l-a lăudat pe Simon Stevens (preşedinte al Uniunii în 1987) drept „cel mai talentat prefăcut de la tutorialele din Oxford”: „Recent, Simes a citit cu voce tare mai mult de jumătate dintr-un eseu în faţa profesorului înainte ca  prietenul său să puncteze faptul că acesta citea de pe o foaie goală.” Stevens este astăzi directorul-executiv al National Health Service, numit în această poziție în 2013, pe vremea lui Jeremy Hunt, care era atunci secretar de stat din Ministerul Sănătăţii şi care fusese anterior contemporanul lui la Oxford.

Johnson și-a ratat la limită absolvirea magna cum laude. Profesorul său, Jonathan Barnes, îşi aminteşte: „Dacă eşti suficient de inteligent, poţi să duci un trai decent cu filosofia în două ore pe săptămână. Boris, însă, aloca zero ore pe săptămână şi nu era suficient.” Sora lui Johnson, Rachel, a spus că ulterior a fost responsabilitatea ei să îi „dea groaznica veste” lui Boris că fratele lor, Jo, absolvise magna cum laude. (Rachel, Jo și prima soție a lui Boris, Mostyn-Owen, au lucrat toți ca editori la revista Isis din Oxford.) […]

Johnson a învăţat din înfrângerea sa. Un an mai târziu, a fost ales preşedinte, de data asta ascunzându-şi conservatorismul prin alianţa cu social-democraţii din Oxford. A doua sa campanie a fost mai competentă: masterandul american Frank Luntz, acum un expert în sondaje Republican, a desfăşurat sondaje pentru el. Iar Johnson şi-a exersat şarmul şi dincolo de baza sa electorală. […]

De pe această întreagă scenă politică din Oxford lipsea un personaj important: David Cameron. Acesta absolvise magna cum laude și se amuza în restaurante stilate, dar nu simțea nevoia să facă ceva atât de vulgar precum să își șlefuiască CV-ul cu scena politică studențească. Până la urmă, și el era o rudă foarte îndepărtată de-a reginei, tatăl său conducând clubul conservator White’s, iar vărul său Ferdinand Mount conducând Unitatea de Politici („Policy Unit”) a lui Thatcher. Cameron a mers direct de la Oxford la departamentul de cercetare al Partidului Conservator, unde, mai târziu, l-a întâlnit pe urmașul său la Bullingdon și pe viitorul cancelar, George Osborne.

Rees-Mogg a ajuns la Oxford în același timp cu mine în 1988. Aproape imediat, Cherwell l-a nominalizat (așa cum îl nominalizase pe Gove înainte) la tradiționalul titlu de „Bobocul insistent”. Ziarul a publicat o fotografie cu el în costum ținând un discurs pompos, cu subtitlul „Ce ar mai fi de spus?”.

Uitându-te la fotografie, îți dai seama că Rees-Mogg nu s-a schimbat. Ca Johnson și Gove, are până și aceeași coafură astăzi. Erau aproape pe deplin formați la 18 ani. Școala le dăduse încrederea, capacitatea de exprimare și expertiza necesare pentru a încăleca Oxfordul. De asemenea, știau deja ce voiau să fie când urmau să crească mari. Dacă majoritatea studenților ar fi fost puși să îi numească pe cei care urmau să conducă Marea Britanie în 2019, probabil i-ar fi ales pe Johnson, Gove și Rees-Mogg. […]” (traducere Andrei Călinoaia)

Politics – here and there, everywhere // Politica – peste tot la fel (I)

 

There are nuances, obviously. However, otherwise the big picture is the same! This is an illuminating piece about the people who helped shape Brexit and a crude look, even if it seems funny and understanding, at the non-idealistic reasons beyond political decision making. And about the British political establishment. You can also listen to it! “How Oxford university shaped Brexit — and Britain’s next prime minister” by Simon Kuper, September 18 2019.

The article was initially published on July 21, 2019.

https://www.ft.com/content/85fc694c-9222-11e9-b7ea-60e35ef678d2

 

Sigur că există nuanțe. Cu toate astea tabloul general este același! Articolul din care aveți mai jos câteva extrase (ei, da sunt destule, dar merită!!!) ne deschide ochii asupra celor care au ajutat la realizarea Brexit-ului. Este o privire dură, chiar dacă pare inocentă, plină de umor și nostalgie, asupra rațiunilor practice, lipsite de idealism din spatele luării deciziilor politice. O imagine a clasei politice britanice. Puteți să și ascultați înregistrarea articolului! La adresa de mai sus. “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, 18 septembrie 2019. Articolul a fost inițial publicat pe 21 iulie 2019. Continuarea … mâine.

 

„Dacă răsfoieşti paginile îngălbenite ale ziarelor studenţeşti de acum 30 de ani, dai fix peste aceleaşi feţe care domină astăzi ştirile din Marea Britanie. Boris Johnson care candida pentru funcţia de preşedinte al Uniunii, Michael Gove care câştiga concursuri de dezbateri, Jeremy Hunt care ţinea laolaltă dezbinata Asociaţie Conservatoare a Universităţii Oxford (OUCA).

Şase dintre cei şapte bărbaţi care au trecut de prima tură a concursului pentru preşedinţia conservatorilor din Marea Britanie de la începutul lunii acesteia au studiat la Oxford. Ultimii doi candidaţi rămaşi în cursă, Johnson şi Hunt, au fost contemporani cu Gove la sfârşitul anilor 1980.

Astfel, Marea Britanie este pe cale să pună în funcţie al 11-lea premier oxfordian de la război încoace. (Trei dintre premierii postbelici nu aveau studii superioare, iar Gordon Brown a absolvit la Edinburgh.) Acest record depăşeşte până și monopolul Ecole Nationale d’Administration asupra preşedinţiei Franţei (patru dintre foștii şase preşedinţi au fost énarques), și cu atât mai mult pe cel al Harvard asupra Casei Albe.

Când am ajuns în Oxford la vârsta de 18 ani, în 18 octombrie 1988, era încă o universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool. Gove, Hunt şi mult mai puţin politicul David Cameron absolviseră în acea vară şi Johnson în 1987, în timp ce eu, de la biroul meu amărât de jurnalist al ziarului studenţesc Charwell, scriam despre o întreagă nouă generaţie de politicieni în devenire.

N-aveai cum să îl ratezi pe Jacob Ress-Mogg, aparent singurul student de la licenţă care era îmbrăcat mereu în costum, sau pe eurofobul Dan Hannan. Amândoi au devenit părinţi ideologici ai Brexitului. Scriu despre ei şi în ziua de azi. […]

Orice încercare de a înţelege clasa conducătoare din Marea Britanie, inclusiv pe următorul premier, necesită o întoarcere în acel loc şi timp. […]

Aproape toţi politicienii conservatori în devenire au trecut prin Uniune. Theresa May nu i-a câştigat niciodată preşedinţia, dezavantajată de sexul şi de lipsa ei de talent oratoric, dar viitorul ei soţ Philip a făcut-o în 1979. Celor doi li se făcuse cunoştinţă la o discotecă conservatore din Oxford de către un alt preşedinte al Uniunii, Benazir Bhutto, viitor premier al Pakistanului.

Pe vremea lui May, Uniunea era un mic cerc de studenţi obsedaţi de dezbateri. Dar apoi s-a lovit de probleme financiare şi a început să recruteze din populaţia studenţească mai largă. În 1988, se ajunsese ca 60% din studenţii de la licenţă din Oxford să fi plătit taxa de intrare de 60 de lire. […]

Cei mai mulţi politicieni ai Uniunii nu erau interesaţi de politicile universităţii oricum. Oricine dorea să se implice în elaborarea de politici care afectau viaţa studenţilor se implicau separat în Uniunea Studenţilor din Universitatea Oxford sau în asociațiile studențești („junior common room”) ale facultăților lor. Acel tip de politică atrăgea în special studenţi care aspirau să devină membri ai Partidului Laburist. Dave Miliband conducea comitetul de cazări al uniunii studenţeşti, în timp ce Yvette Cooper, Eddie Balls şi Ed Miliband erau preşedinţi ai unor asociații studențești.

În schimb, Uniunea prefera abilităţile de dezbatere şi ambiţia fără un scop precis. La fiecare semestru de două luni, Uniunea îşi alegea un preşedinte, un secretar, un trezorier şi un bibliotecar. „Pândarii”, aşa cum erau porecliţi studenţii politicieni, mărșăluiau prin facultate, cerând voturi de la studenţii de rând. […]” (traducere de Andrei Călinoaia)