15 ianuarie marchează în fiecare an, începând din 2009, Ziua Culturii Naționale și coincide cu ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. Anul acesta se împlinesc 170 de ani de la nașterea lui Eminescu.
Am avut bucuria să particip la sesiunea festivă organizată de Academia Română „Sincroniile europene ale culturii române“ dedicată Zilei Culturii Naționale. Un eveniment deosebit prin participarea unui public numeros, dar și impresionant prin diversitatea profilelor celor preezenți. Pentru prima dată am văzut la un astfel de eveniment elevi și studenți, ba chiar am prins frânturi de conversații: V-a plăcut? A fost interesant, nu?! Ce ziceți?
Dacă există tineri în sală este un semn bun. Mai ales că nu au stat lipiți de ecranul telefonului. Au urmărit ce se-ntâmpla în jur. Și au fost și câteva scene insolite: se pare că unii dintre cei prezenți ar fi vrut să se vorbească doar despre Eminescu, Prin urmare un domn cu o eșarfă tricoloră, la câteva scaune distanță de mine, i-a strigat cu toată puterea, oarecum ca pe stadion, “vorbiți despre Eminescu” președintelui Academiei Române, iar când ministra educației a pomenit numele poetului pe un ton oarecum dramatic, așa cum vorbești elevilor ca să-i impresionezi, domnul respectiv a început să aplaude frenetic.
Sesiunea a fost moderată de Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care a fost o gazdă perfectă prin naturalețe, politețe și rezolvarea firească a unor mici inadvertențe apărute natural în astfel de cazuri, mai ales într-o cultură spontană ca a noastră. S-au citit mesaje de salut și s-au rostit alocuțiuni. Aici se află comunicatul de presă al Academiei române și aici programul evenimentului.
Apoi au luat cuvântul academicienii: Eugen Simion, președintele Secției de filologie și literatură, cu prelegerea „Naționali cu fața spre universalitate“, Nicolae Breban cu „Existența prin cultură“, și Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, cu prelegerea „Despre o sincronie europeană a vechii culturi românești“. Manifestarea s-a încheiat cu un moment eminescian susținut de actorul Dorel Vișan care a ales să rostească un fragment dramatic din piesa Decebal. A recitat cu o voce puternică, vibrantă emoționând sala.
Vorbim tot mai mult despre blockchain. Cu ceva timp în urmă am și scris ceva despre ceea ce se numește tehnologia încrederii. Într-o lume tot mai plină de falsuri și manipulare blockchainul promite siguranță.
Numai pentru cei care înțeleg despre ce este vorba, cu alte cuvinte sunt educați. Mai multe detalii aici.
Dezbatere organizată de ASE, CCREI, Modex și INACO, 13 noiembrie 2019, Aula ASE.
Păi, ce … aia-i carte? Mda, poate că este, poate că nu este! Cine suntem noi autorii să judecăm? Răspunsul stă la dumneavoastră, cititorii! Dacă va fi citită, da, putem vorbi de o carte!
Sau … poate nu! Citim azi atât de mult, citim constant pe telefoane, oriunde ne aflăm, pe ecranele în fața cărora ne petrecem tot mai mult timp, da, chiar liber, nesiliți de constrângerile unui proiect sau ale unui angajator! Dar nu vreau să explorez idea de carte, deși desigur merită făcută.
Vreau să vorbesc despre cartea noastră. Pentru că noi avem o carte: adică un obiect fizic, destul de atrăgător, destul de voluminos, destul de impozant – aș zice spre vreo 750 grame, adică un text (aici este o cu totul altă poveste) la care pe lângă autori au lucrat cei din Editura ASE, apoi cei care au tipărit cartea, cei care au fost martori la lansarea ei la Târgul de carte Gaudeamus pe 24 noiembrie 2019. Afișul anunțând lansarea și numele celor care au avut amabilitatea și plăcerea să vorbească despre carte este mai jos.
Și s-au spus cuvinte frumoase, cuvinte pline de emoție, cuvinte care ne-au răsplătit pe noi, autorii, și restul echipei pentru efortul susținut și adesea iritant de a face ca această carte să apară. Și iată că a apărut! M-am sculat azi dimineață cu o lipsă acută a unei presiuni care a fost cu mine câteva luni și care, acum, a dispărut brusc.
De acum înainte această carte va avea viața ei, independentă de a noastră, dar legată intim de noi. O carte de acest tip este, așa cum au spus și vorbitorii de ieri, importantă și necesară pentru că adună o experiență esențială a 31 de autori diverși ca formație, dar uniți de specificul domeniului comun: comunicarea în afaceri internaționale! Și așa cum spunea ieri Andreea Paul, Președinte INACO, fiecare putem fi participanți la afacerile internaționale care au o mare diversitatea formală și geografică, mai ales azi în era inovării și creativității accelerate! Și cum spunea și Daniela Palade Teodorescu, jurnalistă cu mare experiență, este o carte importantă pentru că prezintă structurat, cu exemple utile și, mai ales, relevante României de azi competențe practice de care avem nevoie toți, în orice moment al vieții. Iar Dumitru Miron, exprimând în mod personal și inconfundabil experiența sa de lector autentic al cărții, a subliniat că este o carte care clarifică, mobilizează, invită la reflecție dar și ridică probleme legate de cel mai potrivit mod de comunicare într-o lume aflată într-un exponențial proces de digitalizare și de căutări ale unui nou model de business.
Restul a fost o mare emoție și imaginile redau mai simplu aceste emoții decât cuvintele.
Muțumiri tuturor celor care au fost prezenți și, mai ales, cititorilor prezenți și viitori care ne vor ajuta să îmbunătățim această carte.
În sfârșit ultima poveste din lungul, dar fascinantul, articol al lui Simon Kuper din Financial Times. Următoarea poveste va încerca să sintetizeze lecțiile pe care această fascinantă călătorie culturală prin devenirea politică a Marii Britanii și a universităților ei de elită o au asupra celor care privesc din afară spectacolul imaginându-și că lucrând mai mult, învățând după alte modele decât cele care-ți sunt la îndemână, poți ajunge la succes. Pe curând.
“… Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenții să o localizeze măcar. Cei mai mulți dintre ei ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.
În schimb, cei mai mulți artizani ai Brexit-ului studiaseră materii orientate către trecut: studii clasice în cazul lui Johnson, istorie în cele ale lui Rees-Mogg și Hannan, iar Gove a studiat literatura engleză (prin care se înțelegea în cea mai mare parte canonul). Erau nostalgici. De aici și hagiografia lui Churchill făcută de Johnson și elogia The Victorians („Victorienii”) a lui Rees-Mogg, care a stârnit multă batjocură, în timp ce Gove, în calitatea sa de secretar de stat în educație, s-a străduit să îi oblige pe elevi să învețe literatura de secol XIX și „povestea insulară” a Angliei. […]
După ce artizanii Brexit-ului din Oxford au câștigat dezbaterea, Cameron și-a dat demisia, iar ei au trecut la un alt format familiar: alegerile interne pentru conducere. După cum a remarcat un fost președinte al Uniunii, lupta care a urmat poate fi descrisă în întregime în argoul Uniunii: „Boris l-a înjunghiat pe Dave. Michael l-a înjunghiat pe Boris. Theresa și Michael i-au furat felia lui Boris. Boris și-a tăiat singur craca de sub picioare.” […]
May a devenit premier și i-a însărcinat pe susținătorii Brexit-ului cu realizarea lui. Pentru asta le-a dat posturile-cheie din guvern. Dar ei erau experți în dezbateri, nu în politică. Nu puteau să învingă pretențiile Bruxelles-ului prin dezbateri, deoarece negociatorii Uniunii Europene respectau regulile. Atât de nepregătiți au fost susținătorii Brexit-ului, încât în decembrie 2017 au acceptat principiul unui plan „backstop” pentru a menține o graniță deschisă cu Irlanda, ca apoi să petreacă următoarele 18 luni luptând împotriva lui. […]
În lumea mică și insulară a elitei britanice, se întâmplă adesea ca o clică să aibă o influență extrem de mare. O paralelă interesantă poate fi observată între conservatorii din Oxford din anii 1980 și spionii din Cambridge din anii 1930. Șarmanți, cu părul blond și ciufuliți, amatori de plăceri și absolvenți ai Colegiului Eton, Guy Burgess, Kim Philby, Donald Maclean, Anthony Blunt și John Cairncross au ieșit și ei la suprafață din mediul intim al unei rețele de școli publice exclusiv pentru băieți. Patru dintre ei au studiat la Trinity College, iar Maclean vizavi, la Trinity Hall. Suficient de încrezători că pot să formuleze o viziune revoluționară asupra lumii, în ciuda faptului că erau prost informați, s-au alăturat unei cauze utopice: comunismul sovietic. Acesta le promitea un paradis îndepărtat în care nu s-au așteptat niciodată să trăiască propriu-zis. Dar era extrem de distractiv să lupte pentru el. […]
Există un element comun între aceștia și Brexit-ul conservator. Caroline Lucas, parlamentară din grupul Verzilor, l-a criticat pe Rees-Mogg anul trecut: „Acesta nu este un joc de salon sau o societate de dezbatere. Aceștia sunt oameni reali, cu vieți reale”. Ei bine, e dreptul ei să creadă asta. […]
Cei Cinci din Cambridge au primit poziții importante, deoarece aveau CV-uri de elită și lăsau impresia gentleman-ului britanic arhetipal (în special prin excentricitatea de care dădeau dovadă în ceea ce privește tunsorile, băuturile și hainele). Și-au urmărit utopia preț de decenii, ignorând toate dovezile care o contraziceau și privind de sus restul societății pentru gândirea lor lipsită de imaginație. Când spionii au fost în sfârșit descoperiți, încrederea britanicilor în clasa lor politică a suferit o lovitură durabilă. […]
Cu siguranță că o comparație între grupurile din Cambridge și din Oxford nu este complet corectă: deși ambele au trădat interesele britanice în favoarea Moscovei, artizanii Brexit-ului nu au avut această intenție. […]
Hoinărind prin vechea mea facultate, mă minunam de numele chineze și germane de la capătul scărilor. Acum sunt mult mai mulți candidați, profesorii alcoolici și leneși sunt pe cale de dispariție și zero ore pe săptămână, adică absenteismul total, nu mai este tolerat. […]
Dar Uniunea, tutorialele săptămânale şi, în consecință, rolul exagerat al retoricii supravieţuiesc. Are loc vreo introspecţie la universitate după triumful artizanilor Brexitului din Oxford? „Cred că ar trebui să aibă loc”, răspunde Garton Ash. El absolvă de vină sistemul de tutoriale: „Nu mi se pare că o oră pe săptămână în care ești interogat de un expert în domeniu ar duce la volubilitate.” […]
Dar adaugă în continuare: „Școlile publice și cultura din jurul lor asigură o pregătire superficială în capacitatea de exprimare: scrierea de eseuri, vorbitul în public, capacitatea de a te descurca. Uniunea din Oxford întărește aceste abilități, chiar și printre cei care nu au fost la o școală publică. Comparați asta cu elita germană. Pentru mine, Gove este exemplul perfect”. Garton Ash spune că Oxford, ca instuție academică, nu mai încurajează acest stil. […]
Kalypso Nicolaïdis, profesor de relații internaționale, spune: „Dacă un student este în stare să redacteze două eseuri bine elaborate pe săptămână, cu argumente bine structurate, atunci poate să se descurce fără să știe prea mult din conținutul materiilor. S-ar putea să sune superficial, dar comunicarea este utilă în viață. Uneori ai nevoie să convingi oamenii succint, în special dacă te înscrii în politică.” […]
Deplâng ce fac contemporanii mei cu Marea Britanie. Dar, având în vedere că și eu am învățat la Oxford cum să scriu și să vorbesc suficient pentru a-mi câștiga existența fără prea multe cunoștințe, nu mă pot plânge.” (traducere de A. Călinoaia)
Continuarea poveștii de ieri despre cum o universitate “foarte britanică şi relativ plină de amatori, asediată de diletantism, abuz sexual şi alcool” a dat Marii Britanii în perioada de după al doilea război mondial 11 (unsprezece) primi miniștri din totalul de 15 câți a avut guvernul britanic în această perioadă. Și pentru cei cărora le plac curiozitățile: trei premieri britanici nu au avut studii universitare (Winston Churchill, James Callaghan și John Major), iar Gordon Brown a studiat la Edinburgh.
Continuarea și finalul … în povestea următoare.
“Perioada petrecută de Johnson la Oxford este menţionată acum mai ales cu referire la faptul că era membru al beţivului, elegantului şi uneori distructivului Club Bullingdon, dar, de fapt, el a fost mereu mânat de o ambiţie precisă. Ajungând la Oxford din Eton în 1983, avea trei scopuri, după cum scrie Sonia Purnell în Just Boris („Pur şi simplu Boris”): să termine magna cum laude, să îşi găsească o soţie şi să devină preşedintele Uniunii. Acea poziție a fost „primul pas către postul de premier”, a spus politicianul conservator Michael Heseltine în anii 1980. La cina purtătorilor de cuvânt, un preşedinte de 20 de ani stătea aşezat lângă miniştri în funcţie şi alte conexiuni utile.
Majoritatea studenţilor ajungeau la Oxford abia ştiind de existenţa Uniunii, dar Johnson era cel mai bine informat din grupa sa: condusese societatea de dezbateri a lui Eton, iar tatăl lui, Stanley, venise la Oxford în 1959 cu intenţia de a deveni preşedintele Uniunii. Stanley eşuase, dar Boris era o vedetă. Simon Veksner, care îl urmărise pe Johnson de la casa lor din Eton până la Uniune, îmi spune: „Până şi atunci, carisma lui Johnson era incomensurabilă, complet ieșită din grafice: era atât de amuzant, de cald, de şarmant, de autocritic. Așa e când intri într-un rol comic, bazat pe The Beano și PG Wodehuse. Funcționează, și apoi asta ești.”
Johnson venea echipat şi cu reţeaua intimă de conexiuni pe care o oferă internatele tipice clasei superioare. Copiii de rând îşi petrec opt ore din zi cu colegii lor, dar cei din internate locuiesc împreună şi sunt legați de familie şi de clasă de generații întregi. Johnson a ajuns astfel la Oxford cunoscând zeci de oameni, în timp ce alţi elevi de la şcolile de stat nu cunoşteau absolut pe nimeni.
Johnson nu a permis domeniului său de studiu, studii clasice, să îi stea în calea ambiţiilor legate de Uniune. În anii 1980, învăţatul la Oxford era aproape opţional. Sarcinile studenţilor la arte erau de obicei reprezentate de un eseu pe săptămână, de obicei scris în panică peste noapte, apoi citit cu voce tare în faţa unui profesor. Când mi-am recitit vechile eseuri în timp ce repetam pentru examenul de licenţă, mi s-au părut atât de jalnice încât îmi venea să le scriu profesorilor ca să îmi cer scuze.
Un lucru pe care îl învăţai la Oxford (chiar dacă nu făceai parte din Uniune) era cum să vorbeşti fără să ştii mare lucru. Studenţii nepregătiţi îşi petreceau mare parte din tutoriale bătând câmpii legat de problemele eseurilor lor. Cherwell l-a lăudat pe Simon Stevens (preşedinte al Uniunii în 1987) drept „cel mai talentat prefăcut de la tutorialele din Oxford”: „Recent, Simes a citit cu voce tare mai mult de jumătate dintr-un eseu în faţa profesorului înainte ca prietenul său să puncteze faptul că acesta citea de pe o foaie goală.” Stevens este astăzi directorul-executiv al National Health Service, numit în această poziție în 2013, pe vremea lui Jeremy Hunt, care era atunci secretar de stat din Ministerul Sănătăţii şi care fusese anterior contemporanul lui la Oxford.
Johnson și-a ratat la limită absolvirea magna cum laude. Profesorul său, Jonathan Barnes, îşi aminteşte: „Dacă eşti suficient de inteligent, poţi să duci un trai decent cu filosofia în două ore pe săptămână. Boris, însă, aloca zero ore pe săptămână şi nu era suficient.” Sora lui Johnson, Rachel, a spus că ulterior a fost responsabilitatea ei să îi „dea groaznica veste” lui Boris că fratele lor, Jo, absolvise magna cum laude. (Rachel, Jo și prima soție a lui Boris, Mostyn-Owen, au lucrat toți ca editori la revista Isis din Oxford.) […]
Johnson a învăţat din înfrângerea sa. Un an mai târziu, a fost ales preşedinte, de data asta ascunzându-şi conservatorismul prin alianţa cu social-democraţii din Oxford. A doua sa campanie a fost mai competentă: masterandul american Frank Luntz, acum un expert în sondaje Republican, a desfăşurat sondaje pentru el. Iar Johnson şi-a exersat şarmul şi dincolo de baza sa electorală. […]
De pe această întreagă scenă politică din Oxford lipsea un personaj important: David Cameron. Acesta absolvise magna cum laude și se amuza în restaurante stilate, dar nu simțea nevoia să facă ceva atât de vulgar precum să își șlefuiască CV-ul cu scena politică studențească. Până la urmă, și el era o rudă foarte îndepărtată de-a reginei, tatăl său conducând clubul conservator White’s, iar vărul său Ferdinand Mount conducând Unitatea de Politici („Policy Unit”) a lui Thatcher. Cameron a mers direct de la Oxford la departamentul de cercetare al Partidului Conservator, unde, mai târziu, l-a întâlnit pe urmașul său la Bullingdon și pe viitorul cancelar, George Osborne.
Rees-Mogg a ajuns la Oxford în același timp cu mine în 1988. Aproape imediat, Cherwell l-a nominalizat (așa cum îl nominalizase pe Gove înainte) la tradiționalul titlu de „Bobocul insistent”. Ziarul a publicat o fotografie cu el în costum ținând un discurs pompos, cu subtitlul „Ce ar mai fi de spus?”.
Uitându-te la fotografie, îți dai seama că Rees-Mogg nu s-a schimbat. Ca Johnson și Gove, are până și aceeași coafură astăzi. Erau aproape pe deplin formați la 18 ani. Școala le dăduse încrederea, capacitatea de exprimare și expertiza necesare pentru a încăleca Oxfordul. De asemenea, știau deja ce voiau să fie când urmau să crească mari. Dacă majoritatea studenților ar fi fost puși să îi numească pe cei care urmau să conducă Marea Britanie în 2019, probabil i-ar fi ales pe Johnson, Gove și Rees-Mogg. […]” (traducere Andrei Călinoaia)
There are nuances, obviously. However, otherwise the big picture is the same! This is an illuminating piece about the people who helped shape Brexit and a crude look, even if it seems funny and understanding, at the non-idealistic reasons beyond political decision making. And about the British political establishment. You can also listen to it! “How Oxford university shaped Brexit — and Britain’s next prime minister” by Simon Kuper, September 18 2019.
The article was initially published on July 21, 2019.
Sigur că există nuanțe. Cu toate astea tabloul general este același! Articolul din care aveți mai jos câteva extrase (ei, da sunt destule, dar merită!!!) ne deschide ochii asupra celor care au ajutat la realizarea Brexit-ului. Este o privire dură, chiar dacă pare inocentă, plină de umor și nostalgie, asupra rațiunilor practice, lipsite de idealism din spatele luării deciziilor politice. O imagine a clasei politice britanice. Puteți să și ascultați înregistrarea articolului! La adresa de mai sus. “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, 18 septembrie 2019. Articolul a fost inițial publicat pe 21 iulie 2019. Continuarea … mâine.
„Dacă răsfoieşti paginile îngălbenite ale ziarelor studenţeşti de acum 30 de ani, dai fix peste aceleaşi feţe care domină astăzi ştirile din Marea Britanie. Boris Johnson care candida pentru funcţia de preşedinte al Uniunii, Michael Gove care câştiga concursuri de dezbateri, Jeremy Hunt care ţinea laolaltă dezbinata Asociaţie Conservatoare a Universităţii Oxford (OUCA).
Şase dintre cei şapte bărbaţi care au trecut de prima tură a concursului pentru preşedinţia conservatorilor din Marea Britanie de la începutul lunii acesteia au studiat la Oxford. Ultimii doi candidaţi rămaşi în cursă, Johnson şi Hunt, au fost contemporani cu Gove la sfârşitul anilor 1980.
Astfel, Marea Britanie este pe cale să pună în funcţie al 11-lea premier oxfordian de la război încoace. (Trei dintre premierii postbelici nu aveau studii superioare, iar Gordon Brown a absolvit la Edinburgh.) Acest record depăşeşte până și monopolul Ecole Nationale d’Administration asupra preşedinţiei Franţei (patru dintre foștii şase preşedinţi au fost énarques), și cu atât mai mult pe cel al Harvard asupra Casei Albe.
Când am ajuns în Oxford la vârsta de 18 ani, în 18 octombrie 1988, era încă o universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool. Gove, Hunt şi mult mai puţin politicul David Cameron absolviseră în acea vară şi Johnson în 1987, în timp ce eu, de la biroul meu amărât de jurnalist al ziarului studenţesc Charwell, scriam despre o întreagă nouă generaţie de politicieni în devenire.
N-aveai cum să îl ratezi pe Jacob Ress-Mogg, aparent singurul student de la licenţă care era îmbrăcat mereu în costum, sau pe eurofobul Dan Hannan. Amândoi au devenit părinţi ideologici ai Brexitului. Scriu despre ei şi în ziua de azi. […]
Orice încercare de a înţelege clasa conducătoare din Marea Britanie, inclusiv pe următorul premier, necesită o întoarcere în acel loc şi timp. […]
Aproape toţi politicienii conservatori în devenire au trecut prin Uniune. Theresa May nu i-a câştigat niciodată preşedinţia, dezavantajată de sexul şi de lipsa ei de talent oratoric, dar viitorul ei soţ Philip a făcut-o în 1979. Celor doi li se făcuse cunoştinţă la o discotecă conservatore din Oxford de către un alt preşedinte al Uniunii, Benazir Bhutto, viitor premier al Pakistanului.
Pe vremea lui May, Uniunea era un mic cerc de studenţi obsedaţi de dezbateri. Dar apoi s-a lovit de probleme financiare şi a început să recruteze din populaţia studenţească mai largă. În 1988, se ajunsese ca 60% din studenţii de la licenţă din Oxford să fi plătit taxa de intrare de 60 de lire. […]
Cei mai mulţi politicieni ai Uniunii nu erau interesaţi de politicile universităţii oricum. Oricine dorea să se implice în elaborarea de politici care afectau viaţa studenţilor se implicau separat în Uniunea Studenţilor din Universitatea Oxford sau în asociațiile studențești („junior common room”) ale facultăților lor. Acel tip de politică atrăgea în special studenţi care aspirau să devină membri ai Partidului Laburist. Dave Miliband conducea comitetul de cazări al uniunii studenţeşti, în timp ce Yvette Cooper, Eddie Balls şi Ed Miliband erau preşedinţi ai unor asociații studențești.
În schimb, Uniunea prefera abilităţile de dezbatere şi ambiţia fără un scop precis. La fiecare semestru de două luni, Uniunea îşi alegea un preşedinte, un secretar, un trezorier şi un bibliotecar. „Pândarii”, aşa cum erau porecliţi studenţii politicieni, mărșăluiau prin facultate, cerând voturi de la studenţii de rând. […]” (traducere de Andrei Călinoaia)
Ce legătură au poveștile cu schimbarea organizațională? De ce vorbim despre business story telling ca despre o chestie extraordinară folosită în MBA-urile deștepte și foarte costisitoare? Probabil că are de-a face, printre altele, cu principiul scump = bun, ieftin = nu-i bun de nimic. Oare așa să fie mereu?
Sigur că-i mai ușor să vorbești despre „story telling” unui auditoriu informat. Avem o referință comună, probabil am citit cărți similare! Dar când ne adresăm unui auditoriu neinformat, uneori chiar ne-educat în ciuda diplomelor universitare și post-universtare, dar cu putere asupra multor aspecte ale vieții noastre ca persoane, grupuri sau chiar societate – ce facem? Cum reacționăm?
Să vă spun o poveste! Acum câțiva ani reactualizam planul de învățământ sau curriculum-ul unui program de master pe care-l coordonam. O colegă mi-a propus să introduc o nouă disciplină – Business story telling. Mi-a dat și programa analitică (syllabus-ul) cu bibliografia aferentă. Am fost de acord. Chiar m-am bucurat pentru că masteranzii noștri sunt, în general, conectați la cele mai noi metode de predare din lume. Fie datorită mobilităților universitare, fie, mai ales, datorită training-urilor (instruirilor) pe care le fac la locul de muncă. Sigur atunci când lucrează în organizații dinamice, mobile, creative.
După un timp mă întâlnesc întâmplător cu unul din factorii de decizie instituționali care-mi spune:
– Doamna director, nu putem avea în planul nostru de învățământ o materie ca Business story telling!
– De ce nu?
– Păi, pentru că noi suntem o universitate economică, nu de filologie!
– Păi, e vorba de „Business” story telling, nu de story telling în general. Știți, e o materie care se predă la Harvard, în Anglia la marile universități. Este vorba de comunicare eficientă de afaceri!
– Nu, nu se poate. Schimbați denumirea disciplinei! Ce faceți dumneavoastră acolo e altceva!
Oricine știe câte ceva despre cultura organizațională a universităților românești știe că, în ciuda protestelor mele mai mult sau puțin acide, în cele din urmă m-am supus. Am schimbat denumirea.
A good summary of Christopher Booker’s book The Seven Basic Plots by Alex Usher, President of Higher Education Strategy Associates. Booker, controversial as he used to be, looks at the amazingly universal nature of storytelling. Booker says that the world tells its incredibly numerous stories in only seven basic plots (as in “pattern or sequence of interrelated events in a work of fiction, as a novel or film”): “Overcoming the Monster”, “Rags to Riches”, “The Quest”, “Voyage and Return”, “Comedy”, “Tragedy” and “Rebirth”.
For what Usher says about which plots best fit university and college sagas read his text.
Conferința este una din cele mai bine organizate la care am participat vreodată, probabil cu puține excepții. Oricum este în totalitate finanțată de Banca Națională a Ungariei care a fost și donatorul principal pentru înființarea OBIC în 2016. Au fost aproximativ vreo 75 – 80 de participanți din toată lumea.
Anul acesta am avut onoarea să moderez un panel, “The Drivers of Cooperation between China and CEE Countries”, care a atras un număr bun de participanți și a dat naștere la discuții la care toți cei implicați vom reflecta multă vreme după ce am ajuns fiecare acasă. Și am avut bucuria să fiu împreună cu Andreea Paul care a adăugat sarea și piperul necesare unei prezentări academice. INACO a fost prezent în mod natural la o conferință despre inovare, afaceri și competitivitate digitală. Interesul pentru inițiativele INACO a fost materializat prin multiplele întrebări și comentarii care au urmat. Ca moderator a trebuit să fiu fermă, corectă și să rog participanții să continue în particular, la cafea sau cină.
Sunt câteva lucruri care mi se par deosebite la această conferință și am să le sintetizez după ce voi ajunge acasă. Este bine să-mi moderez entuziasmul cu puțină distanță și, ca atare sper, obiectivitate.
The lovely Lotz Hall
The International conference “The V4 in East Asia & East Asia in the V4” organized by the Oriental Business & Innovation Center of the Budapest Business School of BGE – the largest business & Economics university in Hungary. One of the best organized events of its kind and also a rewarding one – both academically and socially. A great mix of academic, industry and political views of one of the fastest moving and most controversial areas in the world. Food for thought for all the participants.
Virgil Lefter ne-a părăsit în ianuarie 2019 la vârsta de 77 de ani. Discret – așa cum a trăit o viață întreagă, dar lăsând în urmă o contribuție bogată la viața culturală românească. Nu i s-a pus nici măcar o lumânare, o floare și un necrolog în colțul trist al foaierului clădirii Mihai Eminescu a ASE București, unde și-a petrecut o viață profesională admirabilă, dar rezervată și sobră.
Memoria oamenilor este scurtă și memoria profesională, de cele mai multe ori extrem de utilitaristă, a universitarilor și mai scurtă.
Cele câteva gănduri care urmează sunt o încercare de a păstra în memoria colectivă imaginea unui Virgil Lefter care avea o viață intelectuală de elită, dincolo de cerințele instituționale atât de diverse, absurde și contradictorii de-a lungul anilor. Un intelectual distins.
L-am cunoscut ca pe un om de o politețe desăvârșită, cu un umor fin, care nu dorea să abuzeze de timpul nimănui și nici să-și impună ideile asupra unui auditoriu întâmplător. Cum adesea ni se-ntâmplă în universitate. Sigur că nu avea, din câte știu eu, adresă de email, telefon mobil sau cont pe vreo platformă socială.
LEFTER Virgil (n. 1942). Conferențiar, până la pensionare, la Catedra de Limbi Germanice a ASE București. Comentator asiduu în reviste al literaturilor de expresie engleză. CĂRȚI: Între rațiune și sensibilitate. Preromantici români și englezi, Editura Universitară, București, 2004; Mozaic literar britanic, vol. I, Lucman, București, 2005; Dicționar de proverbe englez-român, român-englez, Lucman, București, 2007. TRADUCERI: Agatha Christie, Misterul de la Sittaford, Univers, București, 1977; George Meredith, Suferințele lui Richard Feverel, Univers, București, 1981; George Meredith, Lordul Ormont și Aminta sa, Univers, București, 1986; Jane Austen, Epistolar. Lady Susan, Univers, București, 1991.
Un paragraf care spune multe despre activitatea migăloasă a traducătorului în epocile dinainte de aplicațiile de traducere, Google translate, de softurile folosite de editurile mari, cu putere economică reală, pentru a oferi publicului dicționare de diverse tipuri. Viața era structurată altfel, dar profesionalismul avea și atunci și acum aceleași criterii performante, pe care doar unii dintre noi le putem îndeplini. Virgil Lefter era un astfel de om.
Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă de câteva ori cu Virgil Lefter la telefon. Aveam un mic ritual înainte de Sărbătorile de iarnă. Îmi trimitea, prin poștă, o felicitare de Crăciun însoțită fie de Colinde, fie de o carte îngrijită de el sau de un articol. Eu îl sunam, pe fix desigur, pentru a-i mulțumi. Și stăteam de vorbă despre … viață.
Câteva legături către puținele locuri virtuale în care a lăsat urme.
Mozaicul literar britanic inmanuncheaza o selectie de articole publicate intr-un interval de mai bine de zece ani in revista „Luceafarul“, editata de Uniunea Scriitorilor.
Aceste pagini incearca sa infatiseze momente importante ale literaturii engleze contemporane, o serie de personalitati considerate „repere“, adevarati „clasici“ ai literaturii engleze din secolul XX si volume incununate cu importante premii.
„Umbra clasicilor“ – a doua sectiune a cartii prezinta editii, exegeze sau biografii literare recente, lucrari dedicate clasicilor, care s-au bucurat de aprecierea unanima a criticii britanice.
Page 78 (printed version) in The History of Modern Languages in the Bucharest University of Economic Studies.
Virgil Lefter left us in January 2019, at the age of 77. Discretly – much as he had lived his whole life, but leaving behind a rich contribution to the Romanian cultural life. Not even a candle, a flower, and an obituary were laid for him in the sad corner of the lobby of the Mihai Eminescu building in ASE Bucharest, where he had spent an admirable professional life, albeit modest and sober.
Memory is short, and the professional memory of academics, most often extremely utilitarian, even shorter.
The few following thoughts attempt to keep alive in the collective memory the image of a Virgil Lefter who, over the years, enjoyed an elite intellectual life, beyond the extremely diverse, absurd, and contradictory institutional requirements. A distinguished intellectual.
I knew him as an extremely polite man, with a fine sense of humour, who did not want to abuse anyone’s time or impose his ideas on an accidental audience, as it often happens to us in the academia. Of course he did not have, as far as I know, any email address, cell phone or social media account.
LEFTER Virgil (b. 1942). Associate professor, until retirement, of the Germanic Languages Department of ASE Bucharest. An avid commentator of the Anglo Saxon literatures in the specialized magazines. . BOOKS: Între rațiune și sensibilitate. Preromantici români și englezi (“Between rationality and sensibility. Romanian and English Pre-Romantics”), Editura Universitară, București, 2004; Mozaic literar britanic (“British Literary Mosaique”), vol. I, Lucman, București, 2005; Dicționar de proverbe englez-român, român-englez (“English-Romanian, Romanian-English Dictionary of Proverbs”), Lucman, București, 2007. TRANSLATIONS: Agatha Christie, Misterul de la Sittaford (“The Sittaford Mystery”), Univers, București, 1977; George Meredith, Suferințele lui Richard Feverel (“The Ordeal of Richard Feverel”), Univers, București, 1981; George Meredith, Lordul Ormont și Amintasa (“Lord Ormont and His Aminta”), Univers, București, 1986; Jane Austen, Epistolar. Lady Susan (“Lady Susan”), Univers, București, 1991.
This paragraph says a lot about the painstaking activity of the translator before the age of translation apps, of Google translate, and of software used by the big, economically powerful publishing houses, to offer various dictionaries to the public. Life had a different structure, but professionalism had the same performance criteria as ever, and only some of us can fulfill them. Virgil Lefter could.
I had the pleasure to talk a few times on the phone with Virgil Lefter. We had a small ritual before the winter holidays. He would send me a Christmas greeting card, along with either carols, a book under his supervision or an article. I would call him, on the landline of course, to thank him. And we would talk about… life.
Some links towards the few virtual places on which he left a mark.
The British Literary Mosaique comprises a series of articles published in more than ten years in the “Luceafarul” magazine (approximately “The Evening Star”), edited by the Writers’ Union. These pages attempt to portray important moments of contemporary English literature, a series of “referential” personalities, true “classics” of the 20th c. English literature and volumes crowned with many awards. “Umbra clasicilor” (“The Shadow of the Classics”), the book’s second section, presents editions, exegeses or recent literary biographies, works dedicated to classics, which enjoyed the unanimous appraisal of British criticism.- http://www.elefant.ro/carti/carte/biografii-si-memorii/teorie-si-critica-literara/mozaic-literar-britanic-vol-i-194421.html
Virgil Lefter, Un prozator de excepție: Ian McEwan (“An exceptional prose writer: Ian McEwan”), în Luceafărul, nr. 8, 21 februarie 1993, p. 14
Virgil Lefter, Dicționar de proverbe român-englez (“Romanian-English Dictionary of Proverbs”), București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, 165 p. ; 19 cm. https://catalogue.nla.gov.au/Record/1163214
The dictionary comprises over 5,000 proverbs, the basic fund of the English paremiological literature. Each proverb is accompanied by translation and its Romanian equivalent, as well as references to the great English writers who used it in their works. Moreover, the dictionary contains references to Shakespeare’s works – act, scene, verse – where such proverbs appear. The work is addressed to a large category of readers – pupils, students, professors, translators, researchers – generally, everyone trying to learn or to perfect their knowledge of English. (…) cover 4. A vast bibliography, especially the Oxford English Dictionary of Proverbs. (Andrei Călinoaia)
Page 142 (printed version) in The History of Modern Languages in the Bucharest University of Economic Studies.
Sună cunoscut? „… un sistem de educație bizar, bizantin și profund nemeritocratic”. Se întâmplă peste tot, dar nu peste tot vor sau pot oamenii să-și dea seama (să accepte) că educația este o „schemă de corupție” cu atât de multe implicații. Un efect pervers perfect. Calea spre iad… (nu a lui Chris Rea).
Drumul spre iad este pavat cu intenții bune! Ce vreau să spun? Că fără să încerc diminuarea responsabilității fiecăruia dintre noi, multe lucruri gândite de inițiatori într-un mod onorabil se denaturează și ajung să conducă la efecte adesea contrare. Există o linie solidă de gândire care argumentează existența problemelor perverse. În sfera publică din România discuțiile despre efectele rele sau perverse sunt foarte puține și, în general, de nișă. Un exemplu simplu, wikipedia în engleză are un capitol substanțial referitor la problemele perverse (wicked). Wikipedia în română – nu.
Una din problemele perverse ale societății globalizate este cea a învățământului superior. Aproape toată lumea consideră că învățământul superior este un lucru bun și ca atare dezirabil pentru cât mai mulți oameni. De aici, o mare varietate de proceduri de admitere în universitățile sau școlile superioare de pretutindeni. Și, să nu uităm, ierarhizările instituțiilor de învățământ superior – o afacere de mare calibru. Pentru unii. Pentru alții …
Se creează astfel diverse mituri: universitățile cele mai bune sunt cele din fruntea clasificărilor, studenții sunt selectați strict pe merite academice, sistemul de selecție este transparent, fără o diplomă de calitate nu poți avea succes la un post de calitate și, în consecință, la o viață împlinită din multe puncte de vedere.
Și, desigur, mai sunt multe altele, care ne sunt aruncate în față în România, nouă celor care lucrăm în sistemul de învățământ superior, cu disprețul social rezultat din ani de dezinteres față de educație – la toate nivelurile. Și oferindu-ni-se exemplul universităților americane care sunt un model de bune practici în multe domenii, inclusiv în cel al admiterii. Și, în mod evident și sincer, avem multe lucruri de învățat de la americani. Fără îndoială. DAR, iată că presiunea enormă pusă de societate pe „rentabilizarea” sau „eficientizarea” învățământului superior poate avea efecte perverse. Fără să generalizăm, iată că modelele noastre de bune practici au și ele problemele lor.
Scandalul care a făcut ocolul multor agenții de presă și pagini personale de internet este acoperit, într-un mod echilibrat aș zice, de Masha Gessen în The New Yorker. Ea vorbește despre “…un sistem de educație bizar, bizantin și profund nemeritocratic”. Sigur că Gessen vorbește despre un fenomen care are loc peste tot în lume. La noi poate mai puțin azi, din cauză că potențialii noștri studenți preferă să plece în Occident. Prin urmare nu prea mai avem de unde alege. Dar nu toată lumea are puterea sau voința să recunoască multiplele implicații ale acestui plan de corupere. Un exemplu perfect de efect pervers. Și mă-ntorc la drumul spre iad …
Aerial photo of Sydney City taken from over North Sydney
Sounds familiar? “… a bizarre, Byzantine, and profoundly unmeritocratic education system”. It happens everywhere, but not everywhere do people (want to) realize that it is “a corruption scheme” with so many implications. A perfect perverse effect. The road to hell … (not Chris Rea’s).
The Higher Education Fraud – The Road to Hell
The road to hell is paved with good intentions! What do I mean? That, without attempting to diminish the responsibility of each of us, many things originally put forward with honourable intentions by their initiators end up distorted often leading to contrary effects. There is a solid line of thought arguing the existence of wicked problems. In the Romanian public sphere, discussions about bad or wicked effects are very few and, generally, a niche. As a basic example, the English version of Wikipedia has a substantial chapter about wicked problems, while the Romanian one does not have one at all.
One of the wicked problems of the globalized society is that of higher education. Almost everybody believes higher education is something good and, therefore, desirable for as many people as possible. Hence, a great variety of admission procedures in universities or post-secondary education everywhere. And, let’s not forget, the rankings of higher education institutions –a big business. For some. For others… Various myths are thus being created: the best universities are those at the top of the rankings, students are selected strictly based on academic merits, the selection is transparent, you cannot have access to a quality job without a quality diploma, and, consequently, to a generally fulfilled life, from many points of view.
And obviously there are other myths as well which are used as reproaches and thrown at us working in the Romanian higher education with the social contempt coming from years of disinterest in education at all levels. We are being given the examples of the American universities, which are a good model in many fields, including that of admission. And, obviously and sincerely, we have a lot to learn from the Americans. Undoubtedly. HOWEVER, as we can see, the huge social pressure to “improve the profitability and efficiency” of higher education can lead to wicked outcomes. With no desire to generalise, it appears that our good practice models have their own problems.
The scandal that took over many news agencies and personal web pages is covered, in an objective manner I would say, by Masha Gessen in The New Yorker. She talks about “…a bizarre, Byzantine, and profoundly unmeritocratic education system.” Of course, Gessen is talking about a worldwide phenomenon. Perhaps less so in the Romanian case, because our potential students prefer to go to study in the West. Consequently, there is not much of a selection left for Romanian universities. But nobody has the strength or will to admit the multiple implications of such a corruption plan. A perfect example of a wicked effect. So we’re back on the road to hell… (Andrei Călinoaia)
Mariana Nicolae 
